„Cea mai dramatică și zguduitoare de conștiințe perioadă din întregul an”. Luni începe Săptămâna Mare: semnificația fiecărei zile

Multe sunt tâlcuirile care se pot face pe marginea celor ce se evocă la slujba Deniilor din Săptămâna Mare, cea mai dramatică, zguduitoare de conștiințe, perioadă liturgică din întregul an. O posibilă cheie de lectură este prilejuită de urmărirea alternanței înăuntru/ în afară, ce se regăsește în fiecare dintre aceste zile. În Sfânta și Marea Luni (la Denia de duminică seara), luăm aminte la blestemarea smochinului neroditor de către Iisus (Matei 21, 19-20) și la pilda lui Iosif, fiul patriarhului Iacob. Smochinul se usucă pentru că este golit pe dinăuntru de sevă (blestemul înseamnă retragerea binecuvântării, adică a vieții care vine de la Dumnezeu). Aici este imaginea omului care se arată frumos și plin de viață pe din afară (cum smochinul era bogat în frunze verzi), dar care nu aduce roade. Este omul care găsește tot timpul un pretext să amâne pocăința, adică întoarcerea spre Dumnezeu, izvorul vieții.

În final, un astfel de om va fi golit cu totul de viața cea dinăuntru (pentru că el trăiește doar în cele din afară) și această golire se va reflecta și în cele din afara lui – uscăciunea reflectă lipsa de viață. În antiteză, ni se prezintă imaginea lui Iosif care fuge din mâinile egiptencei ce îl îndemna la adulter, cel care lasă haina ce îl acoperea în mâinile acestei femei păcătoase și, deși rămas gol pe dinafară, cu trupul, se dovedește a fi plin de slava lui Dumnezeu pe dinăuntrul său.

A doua zi, în Sfânta și Marea Marți, lecturăm în biserici două dintre pildele eshatologice rostite de Mântuitorul; este vorba despre parabola celor zece fecioare (Matei 25, 1-13) și parabola talanților (Matei 25, 14-30). Cele cinci fecioare înțelepte care au agonisit untdelemn pentru candelele lor (adică harul Duhului Sfânt care luminează sufletele) intră înăuntru, iar cele cinci fecioare neînțelepte, care abia atunci au plecat să agonisească ulei pentru candelele ce stăteau să se stingă, au rămas, finalmente, pe dinafară. La fel, cel cu cinci talanți și cel cu doi talanți, care și-au dublat banii încredințați lor de Stăpân, sunt îndemnați „să intre întru bucuria Domnului”. Cel care a îngropat singurul talant încredințat, fiind „slugă vicleană și leneșă”, este aruncat „întru întunericul cel mai din afară” (Matei 25, 30). Deci, funcție de străduința sa de a lucra cu cele ce îi sunt încredințate, omul își gătește, pentru veșnicie, un loc înăuntru sau în afara nunții Mirelui ceresc, respectiv a Împărăției.

În Sfânta și Marea Miercuri aflăm că Iuda Iscarioteanul, unul dintre cei 12 ucenici, vinde pe Iisus. El este cel ce iese afară, în noapte, de la Cina cea de taină. Pe de altă parte, ni se pune înaintea ochilor inimii imaginea acelei femei desfrânate care vine la Mântuitorul și unge Preacurat Trupul Său cu mirul cel de „mai înainte de îngropare” (Cf. Slujba Utreniei). Așadar, cel ce era înăuntru, Iuda, alege să vândă pe 30 de arginți pe Fiul lui Dumnezeu, din lăcomie, și să iasă, ulterior, afară; cea care era, prin viața ei păcătoasă, departe de Dumnezeu, renunță la mulți bani ca să cumpere mir „de mare preț” și vine, astfel, înăuntru, cu lacrimi de pocăință. Nu contează, cu alte cuvinte, în ce punct ne aflăm la un moment dat al vieții noastre, contează ce traseu alegem în relația noastră cu Dumnezeu: spre înăuntru sau spre în afară.

În Sfânta și Marea Joi, rememorăm Cina cea de taină și acea spălare a picioarelor ucenicilor de către Iisus, pildă de smerenie neegalată. Ca să avem „parte de Dumnezeu” (Cf. Ioan 13, 8), nu este de ajuns să fim cu El înăuntrul nostru, adică să ne împărtășim cu sfintele taine pe care le înghițim, la propriu. Mai este nevoie să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne curețe și în afara noastră, pe picioarele care ne pot asigura verticalitatea; curățiți, adică, acolo unde ființa noastră este în contact direct cu cele ale pământului, ale lumii acesteia căzute sub influența puterilor demonice.

În Sfânta și Marea Vineri, la Denia cea de joi seara, vedem cum Iisus este scos afară din cetatea Ierusalimului și răstignit. Trupul Său este însă pus înăuntru, în mormântul „cel nou”. Noi răstignim pe Domnul prin păcatele pe care le săvârșim, dar asta nu înseamnă că nu avem șansa de a ne reîntoarce spre înăuntrul ființei noastre, punând cu evlavie pe Cel răstignit în mormântul inimii noastre. Această întoarcere spre înăuntru – chiar dacă sub forma unei îngropări – este premisa învierii noastre sufletești.

În Sfânta și Marea Sâmbătă, Trupul lui Iisus se odihnește în mormânt, dar sufletul Său se pogoară în iad (șeol). Din iadul nostru, oricât ar fi de cumplit, ne scoate Dumnezeu afară pe cei ce întindem mâna către El, precum Adam și Eva întind mâna în icoana canonică a Învierii (numită și a „Pogorârii la iad”). Iar Duminica este Ziua Învierii, ziua biruinței depline a lui Dumnezeu, fiind și ziua întâi a săptămânii, dar și ziua a opta, cea a veșniciei. În această „zi”, ceea ce este în afară coincide cu ceea ce este înăuntru, căci Dumnezeu va fi „toate în toți” (Cf. I Corinteni 15, 28).

În concluzie, a fi înăuntru înseamnă a fi cu Dumnezeu, căci împărăția lui Dumnezeu este „înăuntrul nostru”, ea „nu va veni în chip văzut” (Cf. Luca 17, 20-12). A fi în afară este o risipire, o împrăștiere a noastră, o rupere nu doar de Dumnezeu, ci și de noi înșine. De aceea ni se spune în Evanghelie că cei ce nu se vor face vrednici de Împărăție „vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară” (Matei 8, 12). Când nu ne mai regăsim în cele pe care le facem, le vorbim sau le gândim, să luăm aminte că suntem în afara duhului nostru, adică a locului în care ne putem întâlni cu Dumnezeu. Ratând întâlnirea cu El, ratăm și întâlnirea cu noi înșine, devenind un soi de actori care interpretează un personaj, rostind cuvinte care nu sunt ale noastre, mișcându-ne pe scena aceste lumi conform unei regii care nu ne aparține. Singura mișcare ce ne asigură întâlnirea cu noi înșine este această întoarcere spre lăuntrul nostru, cu scopul de a ne întâlni cu Dumnezeu, în Care ne putem oglindi și ne putem vedea, în sfârșit, așa cum suntem. Pelerinajul liturgic jalonat de zilele Săptămânii celei Mari este, astfel, o călătorie spre Dumnezeu și spre noi înșine, deopotrivă.